Publicul familiarizat cu cinematografia monumentalului Fellini își va aduce aminte de Mastroianni și de a sa călătorie din 8½ (1963) pe drumul amintirii, în confruntarea cu simțul artistic, la momentul aducerii la viață a unei noi producții. Precum procesul de creație se demonstrează a fi pentru fictivul regizor Guido Anselmi o deconstrucție psihanalitică, cu accent pe figura feminină, regizarea muzicalului dansant cere de la Joe Gideon (Roy Scheider) sacrificiul suprem, rememorarea fiind provocată de un impact definitoriu.
Luând în vizor teribilismul și efectul sufocant al faimei, All That Jazz marchează anul 1979 prin dobândirea a 4 premii Oscar, capturând industria din spatele Broadway-ului în figura abuzivă a protagonistului, a coregrafului de balet și a regizorului faimos Gideon. Oscilând între consum de alcool și neexistând o scenă în care el să nu aibă o țigară în gură, el cochetează cu fiecare persoană de sex opus care îi iese în cale, figura sa produce inevitabil o critică la adresa superficialității, a vieții destinate plăcerii și la difuziunea limitelor din spatele reflectoarelor. La polul opus însă, Joe poate fi considerat un erou, dedicându-și întreaga viață carierei și cedarea sa emoțională, în principal însă cea fiziologică, aceasta fiind concluzia de neocolit.
Narațiunea filmului se desfășoară pe o pluralitate de planuri care trebuie tratate drept concomitente. Pe de-o parte îl avem pe individul artist alături de o superbă, misterioasă femeie, asociată de el cu perfecțiunea – sărutul lui Angelique (Jessica Lange) reprezentând însă metafora supremă a vieții – pe de altă parte, planul cotidian.
Prin referințele figurii angelice, prin întrebările acesteia cu scop rememorativ, amintind de apariția celor trei fantome în arta lui Dickens, se face trecerea la evenimente simbolice din prezentul regizorului. Firul istorisirii se axează pe punerea în scenă a unui muzical controversat, exhibiționist, observându-se munca interminabilă, frica de eșec din spatele sublimității corporale a mișcărilor balerinilor.
Este vorba de un muzical, mai mult, prin atribuirea caracterului de meta-film, se urmărește procesul creației, al punerii în scenă, atât a mediului teatral, unic la o oră și a un timp dat, cât și a celui cinematografic, al înregistrării, al montării. Prin distribuția ireproșabilă, explozia și fiorii produse de îmbinările luminii, de jocul cu umbre, cu nuanțe, muzicalul se remarcă printre producțiile similare, ieșind din granițele stereotipe. Atât mișcările de nereprodus, cât și ritmicitatea cântecelor, care au capacitatea de a transforma orice discurs banal al vieții zilnice într-o piesă memorabilă permit pătrunderea completă în universul divertismentului. Și ce se dovedește a fi fascinant este capacitatea de a nu se abate de la drama principală, de la sacrificiul uman necesar în realizarea artei nemuritoare, în ciuda caracterului efemer al celor implicați.
Regizorul prea devreme stins, Bob Fosse, mintea din spatele lui Cabaret (1972) și a lui Lenny (1974), reușește incomparabil să surprindă duritatea și agresivitatea show-business-ului, precum un flirt dintre artistul individ și autorități supreme, legi incontestabile.
De descoperit pe Neflix, All That Jazz are atmosfera halucinantă a unei călătorii în vis, dansatorii devenind manipulatorii gândului și subiectul producției fiind urmărit de nuanța fantasticului, depășind barierele celor două planuri, al vieții și al incertitudinii de după, poate totul sub forma unei manifestări psihotice din inconștientul unui muribund genial.
Articol inițial apărut în blogdefilm.ro.
R: Bob Fosse, SUA, 1979, 123 minute
Distribuție: Roy Scheider, Jessica Lange, Ann Reinking