Producătorul iubitei trilogii cinematografice lipsite de vârstă, Despicable Me (2010) a adus pe platforma Netflix o nouă aventură digitală de animație, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. Spaniolul Sergio Pablos vine cu o interpretare inedită, eliberând atmosfera festivă de consumerismul tipizat și stereotipizat în producții artistice, creând o legendă și nelăsând niciun detaliu netratat. Un film ce poate fi la început destinat unui public tânăr, Klaus sfidează granițele vârstei, povestea emoțională fiind un pretext colateral pentru stârnirea nostalgiei și a căldurii umane.
Relevând puterea ascunsă în inocența și naivitatea copilăriei, inconștienta apelare la bunătate, dar, la polul opus, neexcluzând vanitatea umană, ba chiar accentuând premisa conform căreia fiecare își urmărește propriul scop egocentrist – faptele caritabile fiind doar o temporală consecință a satisfacerii propriei nevoi – filmul, într-o manieră încărcată de umor și spontaneitate, nu doar impresionează prin realizare artistică, ci oferă spațiu gândirii.
Amintind de vechile producții Disney prin desenul 2D, personajele, caricatural realizate, cu picioare prea lungi și subțiri, ori masivități, exagerări corporale, dovedesc stări emoționale și trăsături de caracter prin înfățișarea lor, neavând ca principală intenție reproducerea exactă a veridicității, aceasta fiind captată predominant în meta-textul producției.
Două destine lipsite de factori comuni se întâlnesc într-o poveste de iarnă, pe cadrul înghețat, lipsit de speranță al orașului Smeerensburg (cel mai probabil, plasat în regiunea scandinavă), ciocnirea lor provocând transformări radicale în rândul membrilor comunității. Tânărul Jesper (Jason Schwartzman), arhetipul crescutului în puf, obișnuit cu bunăstarea materială, este trimis de tatăl său, directorul Academiei Regale de Poștă, pe drumul maturizării. Izolat în peisajul arctic, cu sarcina de a livra 6.000 de scrisori, obligat să trăiască într-un hambar, alături de haioasele animale și fără căldură, Jesper este în principal demoralizat de mentalitatea descoperită pe necunoscutul teritoriu. Ca un popor de barbari, locuitorii sunt străini de scopul poștei, scrisul în sine fiind o suprasolicitare, copiii neavând la ce școală să meargă, profesoara (Rashida Jones), sătulă de lipsă de seriozitate, trăind cu visul de a evada din ținutul mort. O comunitate construită pe războaie legendare între clanuri, mai exact între vecini, echilibrul din haos urmând a se pierde în momentul în care Jesper descoperă ascunsă în pădure locuința pădurarului solitar Klaus (J.K. Simmons). Cu o barbă lungă albă și o statură masivă, taciturn și misterios, străinul dă dovadă de mărinimie și emoționalitate profundă, cei doi ajungând a lucra împreună, Jesper livrând la casa acestuia scrisori care devin regularitate din partea copiilor, iar Klaus, cu pricepere la manipularea lemnului, producând jucării. Faima muncii celor doi se răspândește, fiecare copil dorindu-și o undă de lumină sub cerul sumbru, întregul succes fiindu-i creditat însă doar figurii misterioase a lui Klaus, umbra sa fiind observată de primul copil ales. Astfel se formează legenda celui care sosește cu sacul noaptea prin șemineu, Jesper fiind cel care rămâne cu vânătăi, transportând cadourile în timp ce se confruntă cu situații extreme, renii fantastici fiind, totodată, o necesitate, greutatea produselor mărindu-se, iar ei locuind în preajma casei pădurarului.
Desigur că scopul pentru care Jesper se arată așa dornic să aducă fericirea în viața tinerilor livrând scrisori iese la suprafață, dramatismul luând măsuri de basm, antagoniștii din comunitate contribuind de asemenea la aceasta, deznodământul anticipat venind în final. Dar este de apreciat schimbarea provocată de dorințele celor mici, de munca acestora în echipă și de noile prietenii controversate formate, fie și având ca motiv principal primirea bunurilor materiale. Sacrificii au inevitabil loc, personajele luând decizia de a ajuta și a lucra la îmbunătățirea propriei locuințe, în locul plecării pentru un trai asigurat și mai domol, o lecție ce dă de gândit și ce aduce aminte de o situație familiară din contemporanul realității.
Klaus promite o evadare călduroasă în vreme de sărbători, lipsită totodată de exagerare ficțională, în ciuda construcției sub forma unei animații, o alternativă la fenomenul inexplicabil al prezenței legendare, încărcată totuși de spiritualitate, magia mitului nefiind spulberată și visul copilăriei, încărcat de nostalgie și etern prezent, pulsând puternic în continuare.
Desigur că scopul pentru care Jesper se arată așa dornic să aducă fericirea în viața tinerilor livrând scrisori iese la suprafață, dramatismul luând măsuri de basm, antagoniștii din comunitate contribuind de asemenea la aceasta, deznodământul anticipat venind în final. Dar este de apreciat schimbarea provocată de dorințele celor mici, de munca acestora în echipă și de noile prietenii controversate formate, fie și având ca motiv principal primirea bunurilor materiale. Sacrificii au inevitabil loc, personajele luând decizia de a ajuta și a lucra la îmbunătățirea propriei locuințe, în locul plecării pentru un trai asigurat și mai domol, o lecție ce dă de gândit și ce aduce aminte de o situație familiară din contemporanul realității.
Articol inițial apărut în blogdefilm.ro.
R: Sergio Pablos, Carlos Martínez López, SUA, 2019, 96 minute
Distribuție: Jason Schwartzman, J.K. Simmons, Rashida Jones