O evadare din monotonul realului, o escapadă în detașarea ludicului, o bruscă confruntare finală cu consecința pragmaticului, Sleuth își merită renumele și notorietatea.
În 1972, regizorul Joseph L. Mankiewicz transpunea piesa de teatru a scenaristului câștigător al Globului de Aur Anthony Shaffer într-o versiune cinematografică demnă de patru nominalizări la Oscar. Metamorfoza în audio-vizual nu a condus însă la spulberarea efectului imersiv al teatrului, Sleuth dovedind unicitatea și imposibilitatea reproducerii, în ciuda captării printr-un ochi filmic.
Cu o singură locație de filmare, conacul real Athelhampton devine labirintica moșie a faimosului scriitor de romane polițiste Andrew Wyke (inegalabilul Laurence Olivier). Pasiunea sa pentru jocuri, afinitate ce dă în obsesie, se oglindește în monumentala construcție, fantasticul și splendoarea decorului ajungând însă a fi o rătăcire sumbră într-o închisoare a singurătății. În ciuda singularizării amplasării acțiunii, atmosfera îngrădirii este inexistentă, cadrele lungi, revoluționare la timpul lor reușind a reda veridic iluzia infinitului pe holurile conacului, în spațioasele, încărcatele camere, în grădinile regale, prezentate doar la începutul filmului. Amintind de un muzeu, Wyke este acompaniat de nenumerate păpuși mecanice, aduse spontan și inexplicabil la viață, puse în funcțiune în momente de liniște, în stil Poe.
Sleuth nu face abuz de distribuție, captând intriga și oferind răspunderea producerii divertismentului la doar două personaje, aduse la viață de doi actori iconici, aparținători scenei teatrului. Invitația scriitorului excentric este acceptată, tânărul blond atrăgător Milo Tindle (un Michel Caine atemporal) venind în căminul său, sub pretextul unei întrevederi amicale, de ajungere la un acord. Precum se construiește și scenariul original, scriitorul încornorat este amenințat de apariția tânărului de origine romantică, latină, aflat la început de carieră și plin de cunoștințe în materie de seducție, ca urmare a deținerii unui salon de înfrumusețare. Fără a divulga prea mult din firul narativ, thrillerul de mister este încercuit de umor calitativ și teatralitate acaparatoare, avându-și frumusețea în necunoscut, în spontaneitate. Coliziunea dintre cele două firi puternice demonstrează extinderi și expansiuni hiperbolice. Mintea maniacă a romancierului transformă înțelegerea inițială într-un joc al terorii, manipulând-o pe cea a tânărului până la incertitudinea vieții. Milo dă dovadă de sensibilitate și ajunge a deveni o simplă victimă, acumularea de suferințe transformându-l însă în arivist declarat și conducându-l la reacții bruște. Jocul de-a șoarecele și pisica devine o fugă flămândă pentru onoare și câștig, inima soției materialiste Marguerite fiind doar pretextul inițial, care ajunge a fi pierdut din vedere pe parcursul dezvoltării intrigii, la fel și interesele financiare. Doar chipul ei imperturbabil și ochii neatinși de timp din portretul atârnat deasupra scenei de conflict privesc autoritar, omniprezent, ca singură dovadă a existenței figurii feminine. Uitând că ar avea ceva de pierdut, cei doi se angajază total în pânzele interminabile ale concurenței, iar finalul este inimaginabil.
O remarcă abuziv folosită, dar Sleuth este un film cum “nu se mai fac astăzi”, cel puțin în domeniul misterului. Când impresia unei concluzii apare, când se crede că situația nu poate denatura mai mult, noul, necunoscutul stârnește noi dileme, de aici și întinderea temporală lungă a filmului. Cu toate acestea, epuizarea mentală nu există, efectul de saturație fiind diminuat prin calitatea și ingeniozitatea creării suspansului, precum și prin jocul actoricesc irepoșabil. Atât o evadare din monotonul realului, o escapadă în amuzamentul, detașarea ludicului, cât și o bruscă confruntare finală cu consecința pragmaticului, a durului neficțional, Sleuth își merită renumele, notorietatea, fiind o producție de neratat.
Articol inițial apărut în blogdefilm.ro.
R: Joseph L. Mankiewicz , SUA, 1972, 138 minute
Distribuție: Laurence Olivier, Michael Caine, Alec Cawthorne